Articol scris şi trimis de Diana Georgescu
Mărturisesc că în momentul în care am revenit în acest hotel, de acesta dată ca invitat al unui prestigios eveniment local, aveam de trecut două mari bariere: aşteptările majore faţă de serviciile hotelului (în care mai fusesem) şi reticenţa cauzată de câteva relatări nu tocmai favorabile, ale unor prieteni.
În plus, numele salonului îmi rememora un cor celebru şi multiple prânzuri şi cine incredibile, din copilăria mea, în ultra-prohibitivul Restaurant Madrigal al Hotelului Intercontinental din Bucureşti. Discrepanţa dintre foametea care cuprinsese România anilor ‘80 şi luxul care domnea în respectivul restaurant, făcea ca, pentru mine, de fiecare dată, experimentul să pară halucinant. (Dulce recunoştinţă memoriei lui Eduard, fratele tatălui, care cu ajutorul coroanelor suedeze, făcea atunci posibilă incursiunea, şlefuindu-mi înclinaţiile native, la vârsta adolescenţei.)
Madrigalul din Sibiu ne-a întâmpinat cu chelneri dotaţi cu zâmbetul de rigoare şi mănuşi albe din bumbac. Corect, aş îndrăzni să spun!
Un şef de sală rodat, cu ochiul exigent şi inimă generoasă, a coordonat întreaga simfonie, făcând ca cei aproximativ douăzeci de chelneri să pară o masinărie bine unsă, în pofida micilor lor scăpări, pe care el a avut flerul şi decenţa de a le minimaliza permanent.
Şi a fost marşul, momentul în care ospătarii au defilat cu un foie gras de gască, preparat şi servit magistral, în prezenţa unei salate uşoare de rucola şi alte verdeţuri, asezonat cu două fructe de physalis colombia ce se înălţau pe propriul peţiol, aranjat ca o aripă de elegantă lebăda, gata să-şi ia zborul!
Jidvei, la inspirata alegere a organizatorului, a asigurat atât partea oenologică cât şi pe cea de spectacol.
Fericită îmbinare!
Susurul plăcut al unui Dry Riesling în balonul mare din sticlă a fost completarea firească a operei chef-ului, care a reuşit cu brio ce mulţi maeştri în ale artei culinare ratează – îmbinarea perfectă de gusturi şi arome ale ficatului suprasaturat.
Serviciu, prezentare, solicitudine, aproape nimic nu a rămas la voia întâmplării!
A urmat conversaţia şi intempestiv şi-a făcut apariţia somonul, prezentat ca un trandafir, pe un pat delicat de zuchinni gratinat şi dublat de felii de cartof, pentru consistenţă.
Jidvei a îndulcit puţin nota şi a adăugat o Fetesca albă în care parcă se reimţea un iz uşor de zmeură, de parcă a trecut un Pinot gris pe lângă ea.
Muşchiul fîn de viţel proaspăt a fost continuarea firească a meniului extrem de bine ales, însoţit de momiţe, inundat într-un sos fîn şi aluturat unei corăbioare de ardei, umplut cu felurite legume şi gratinat.
Vinul roşu, sec, onctuos a fost plimbat şi servit pe muzică adecvată care a trecut uşor de la cafe concert la folclor românesc, cântat de tineri rapsozi autentici, fără straturi groase de fard şi timbru afectat de nicotină.
A venit tortul, despre care nu pot spune decât că a fost festiv şi foarte potrivit momentului.
Am răsuflat uşurată, pentru că orologiul arăta deja o oră mică, iar experienţa virase de la nesigură spre deplină desfătare.
Maximă apreciere la adresa salonului Madrigal şi a personalului, trecând cu vederea micile scăpări care sunt realmente inerente!
